Istorioare cu tâlc din tradiţia sufită

Titlurile capitolelor cărţii „Istorioare cu tâlc din tradiţia sufită“ aduc în discuţie un mare număr de subiecte cu caracter etic, lucrarea constituindu-se astfel într-un compendiu de filozofie ale cărui principii vor rămâne valabile de-a lungul timpului.

Mesajul lui autorului nu este cel al unui vizionar. Religia sa a fost eminamente practică - el nu a fost adeptul recluziunii şi ascetismului, ci susţinea că îndeplinirea îndatoririlor faţă de semeni este sinonimă cu îndeplinirea îndatoririlor faţă de Divin. Aceasta este ideea de bază a învăţăturilor sale.

„Religia“, spunea el, „constă numai în serviciul adus oamenilor; ea nu se rezumă la mătănii, la covorul pentru rugăciune sau la obiceiul de a cerşi.“

Această idee apare într-o istorioară din primul capitol susţinută de un înţelept la care se spune că a venit în vizită un rege al Persiei pentru a-i cere sfatul. Povestea, precum multe altele din carte, poate sau nu să se bazeze pe o întâmplare reală; dar introducând în poveştile sale diferite personaje care au existat în realitate, Sa'di creează fundalul palpitant şi în acelaşi timp instructiv specific legendelor, ce se întrepătrunde cu preceptele morale care abundă în cartea sa.

În capitolul doi este ilustrată graţia salvatoare a bunăvoinţei. Două dintre anecdotele din acest capitol îl au ca personaj principal pe Hatim Tai, renumitul conducător arab a cărui generozitate era atât de mare, încât ar fi preferat să moară decât să îl dezamăgească pe mesagerul trimis de un rege invidios pentru a-1 asasina. Merită să mai amintim şi istorioara intitulată „Dervişul şi vulpea“ din care înţelegem modul în care Orientul interpretează cuvântul „noroc“. Sa'di subliniază aici necesitatea eforului personal, criticând lenea şi dezinteresul celui care, folosind Soarta ca şi scuză, nu face nimic.

În capitolul şapte, Sa'di povesteşte o istorioară din timpul studiilor sale în care critică propria sa înclinaţie de a se lăuda.

În ultimele capitole Sa'di, dezvăluie bigotismul şi intoleranţa musulmanilor, dar şi a celor care aparţin altor credinţe, criticismul său fiind înlocuit de omagiul sincer şi entuziast pe care poetul îl aduce Divinităţii care, în esenţă, este venerată de toate popoarele.

Naraţiunea din capitolul opt în care Sa'di povesteşte aventura sa în rândul idolatrilor din Guzerat este plină de umor, şi, în acelaşi timp, iluminatorie.

Să pornim acum la drumul propus de Sa'di şi, după ce am străbătut deşertul nisipos, ajungând într-un oraş pitoresc renumit pentru livada sa cu zece porţi, să ne odihnim puţin şi să ne potolim setea de cunoaştere ascultând aceste istorioare pline de tâlc...