Librăria JOVIS
Cărţi pentru o lume mai bună®
Cărţi pentru o lume mai bună®
Afaceri
Agricultură ecologică Agricultură-Grădinărit Alimentaţie sănătoasă Animale de companie Artă Arte marţiale Astrologie Biografii - Memorialistică Botanică Călătorii Cărţi pentru copii Dezvoltare personală Dicţionare Diverse Drept-Legislaţie Ecologie Energii alternative Enigme-Conspiraţii Ezoterism Ghiduri Idei creative Istorie Istorie ascunsă Medicină alternativă Muzică Politică Poţi face şi singur Psihologie Religie Revista Nexus Sănătate Sexualitate Sonicitate Spiritualitate Sport Ştiinţă Ştiinţe de frontieră Umor Yoga Zoologie
Toată lumea ştie că hrănirea (sau nutriţia sau alimentaţia) omului este un act vital, adică un gest care îi condiţionează existenţa: nu mănânci, nu trăieşti! În gestul respectiv are loc desfăşurarea cea mai completă a Ego-ului, adică manifestarea cea mai complexă a instinctului de conservare, comun omului şi animalelor. Probabil că acest fapt este unul din aspectele care i-a determinat pe materialişti să-l considere ca argument pentru animalitatea omului, căruia i-au şi găsit loc „ştiinţific“ în încrengătura zoologică a creaturilor pământului.
Manifestarea instinctului de conservare prin foame, semn al cererii organismului de hrană, este atât de puternică încât îmi vine să cred că, probabil, marea majoritate a oamenilor se îndoiesc că ar fi existat sau că ar putea exista, persoane pe planeta noastră care timp de ani de zile sau chiar de zeci de ani, au trăit sau trăiesc, fără să mănânce nimic. Cu toate acestea au existat fără îndoială asemenea cazuri, dintre care unele au fost evocate de dr. Dan Pătruţ în valoroasa sa carte, realmente ştiinţifică, enciclopedică „De la normal la paranormal“, sub denumirea de „inedia“, cazuri citate în întregime într-un paragraf al „Introducerii“ acestei cărţi.
Actul nutriţional uman este de o extremă complexitate, implicând întreaga fiinţă a celui ce îl exercită, indiferent de gradul de cultură şi civilizaţie, antrenând întreaga sa fiziologie al cărei fundament de fapt îl constituie: el este acela care asigură materialitatea corpului fizic şi o bună parte a energeticii corpurilor subtile, care constituie restul structurii umane (care nu se vede, adică este invizibilă omului obişnuit în condiţii obişnuite).
Despre actul nutriţional uman s-au scris biblioteci întregi, tocmai ca urmare a complexităţii sale de care am pomenit mai sus. În el sunt implicate o mulţime de ştiinţe (în mod evident biologia, medicina, biochimia, chimia, fizica, psihologia, sociologia, etnografia etc), toate religiile şi credinţele religioase ale planetei şi chiar filozofia. De metafizică şi ezoteric, ocultism, nici nu mai trebuie să pomenim.
Cu toate acestea, chiar din punct de vedere ştiinţific, medical, actului nutriţional i se acordă o importanţă inegală în lume. Din câte cunosc, de exemplu, puţine ţări din Europa, afară de Austria, posedă catedre de nutriţie în cadrul Facultăţilor lor de medicină umană. Aflat din păcate sub influenţa unei educaţii reducţioniste carteziene şi dogmatice, atât la şcoală, cât şi acasă, actul nutriţional uman a devenit în scurt timp un adevărat dresaj, înregistrând un automatism exacerbat, care cu timpul şi pe nebănuite, l-a făcut pe om, propriul său sclav. Este de ajuns să observaţi copii în perioada înţărcării, când li se predă ştafeta erorii alimentare (a viitoarei lor suferinţe), pentru a înţelege ce vreau să spun. Pentru că actul nutriţional în lume, aşa cum se practică astăzi, este eronat din toate punctele de vedere, atât ştiinţific, cât şi laic.
Este incredibil cu câtă superficialitate este tratat actul nutriţional pe plan educaţional la toate nivelurile, atât în şcoli, cât şi acasă, atât medical, cât şi laic Toate discuţiile şi recomandările au loc în legătură cu „ceea ce trebuie să se mănânce“ şi dezvoltând la maximum ceea ce a devenit o adevărată ştiinţă şi artă în acelaşi timp, gastronomia, al cărei scop real este producerea bucuriei cât mai mari a burţii.
Toată preocuparea privind condiţiile actului nutriţional, educaţional, se reduce la eleganţa gestului, devenită o adevărată preţiozitate.
Omul obişnuit ar fi cât se poate de uimit, dacă ar afla, într-un mod convingător pentru el, obiectiv, că tocmai satisfacerea acestei bucurii a burţii este aceea care a determinat cea mai mare parte din necazurile sănătăţii sale.
Tot el, omul obişnuit, învaţă din păţanii, din experienţa proprie. Cum răul produs pe linie nutriţională se instalează totuşi după un timp îndelungat, lent şi insidios, el nu poate face în mod clar, tranşant, legătura de la cauză la efect, ca în cazul suferinţei după o lovitură, de exemplu. Ba, de cele mai multe ori, când păţeşte vreo neplăcere digestivă, atribuie aceasta ultimului aliment pe care l-a consumat, în cele mai multe cazuri acesta fiind departe de cauza reală a tulburării. Nici nu şi-a pus problema dacă modul în care a mâncat ar putea produce o astfel de stare.
Nu mai este de mirare că, în general, marele public face greşeala, devenită foarte obişnuită, de a considera că actul nutriţional se referă, se rezumă dacă vreţi, doar la ceea ce se mănâncă. Câţi dintre dumneavoastră v-aţi întrebat dacă nu cumva multe (sau măcar unele) din neplăcerile digestive manifestate în cursul vieţii s-au datorat modului în care a-ţi mâncat?
Erorile alimentare, atât în ce priveşte „Ceea ce se mănâncă“, cât şi condiţiile de îndeplinire a actului nutriţional, adică a modului comportamental faţă de acesta, al felului în care se mănâncă, nu sunt apariţii recente. Sunt vechi de când lumea. Se invocă aproape întotdeauna tradiţia, în fapt false tradiţii, deoarece cea adevărată este legată de un ancestral pur. Aşa-zisele tradiţii sunt legate de implicarea factorilor ambientali în etnogeneza popoarelor. S-au dezvoltat cu timpul specificităţi gastronomice. Se vorbeşte astfel de o bucătărie franţuzească, de o bucătărie chinezească, de o bucătărie românească etc.
Considerând, cum este firesc, actul nutriţional ca fiind un act sacru, cercul vicios al alimentaţiei necorespunzătoare se va sparge treptat sub efectul rezonanţei cu divinul şi înţelegerea va apare. Şi odată cu ea şi tăria necesară pentru a face schimbările dorite. Se realizează astfel condiţia minimă necesară lui Homo Sapiens de a deveni (sau redeveni) OM.
