Ion Longin Popescu s-a născut în comuna Bărbătești, județul Gorj, în 6 februarie 1949.
De 47 de ani lucrează în presă. Din anul 1991, scrie la revista „Formula AS“.
În 1974 a debutat la revista „Luceafărul“, primind Premiul Anual pentru reportaj.
În 1982, a publicat volumul „Strigarea Numelor“.
În 1986, a publicat volumul „Land of Promise“, dedicat românilor din Canada.
În 1993, obține Premiul Fundației Crescent, iar în 2003, Premiul pentru ecologie al Guvernului României.
În aprilie 2004, primește Distincția Culturală a Academiei Române.
În anul 2000, traduce volumul „Voi fugi, dar voi fi liber“, de Aron Bonca.
În 2002, publică, împreună cu Ilie Traian, volumul „Românii și Luminile Vienei“.
În 2002, participă la scrierea volumului „Prezența României în istoria Braziliei“.
A publicat 3500 de pagini pentru salvarea Roșiei Montane.
Ion Longin Popescu vine din școala de presă a Vieții studențești și a revistei Amfiteatru.
Din 1970 până la căderea comunismului, acolo a funcționat cel mai spectaculos grup de
jurnaliști îngăduit de propaganda vremii. De la Constanța Buzea, Grigore Arbore, Dinu Flămând și Adrian Dohotaru, până la Ion Cristoiu și Tudor Octavian, toți au lucrat într-o redacție în care domina preocuparea pentru stil, pentru ironie și aluzie, pentru redactare și pentru titluri.
Viața studențească și Amfiteatru au fost o oază cu mici accente de bășcălie disidentă.
Ion Longin Popescu a fost reporter de teren, poate unul dintre cei mai longevivi oameni de bătut România de după Al Doilea Război Mondial. Din călătoriile sale se întorcea cu povești de o frumusețe unică în felul lor. Are la activ portrete de oameni simpli cum puțini jurnaliști români, inclusiv scriitori cu pretenții au izbutit. Un farmec oltenesc al limbii, o mătase a scriiturii, meșterită dintr-o artă a folosirii regionalismelor făceau din articolele sale fragment literatură veritabilă și piese de jurnalistică unice în felul lor.
Ion Longin Popescu fost, vreme de câteva decenii, unul dintre stiliștii reportajului și ai portretului din paginile ziarelor și ale revistelor literare. De ce n-a scris un volum de povestiri sau un roman despre lumea satului românesc din Oltenia? Nu știu dar este păcat că n-a făcut-o.
Adunate într-un volum, textele sale cele mai bune fac un portret al unei lumi despre care numai scrie nimeni și despre care el a scris cu dragoste și cu accente de filigran. După ele se pot face lecții de stil și jurnalistică, de lucru pe cuvânt și de tehnici de redactare.
Tema acestor interviuri, politica maghiară și românească aplicată, în general, în județele Harghita și Covasna și, sub anumite aspecte, în tot Ardealul
