- O veste foarte proastă
- Foloasele albinelor
- Organizarea socială a familiei de albine
- Cum apar cele trei caste de albine
- Cum sunt create produsele stupului de către albine
- Alte mituri legate de albine, miere și produsele apicole
- Produsele apicole se obțin prin exploatarea albinelor
- Albinele au trăit milioane de ani și fără noi, deci o vor face și în continuare
- Mierea e hrana albinelor, iar omul le-o fură
- Albinele sunt hrănite cu zahăr pentru a falsifica mierea
- Mierea zaharisită e falsificată cu zahăr
- Mierea este 50% vegan și 50% saliva albinelor
- O să consider mierea „un dar de la albine“ când…
- Albinele sunt tratate cu antibiotice
- Mierea e un aliment concentrat
- Mierea nu e făcută pentru hrana omului
- Ca să nu roiască, apicultorul smulge aripile mătcii
- Fiind că le luăm mierea, albinele muncesc mai mult și mor mai repede
- Ce ai zice dacă…
- Omul se crede superior, de aceea exploatează albinele
- Astea sunt regulile grupului
- Concluzie generală
De când mă știu am fost preocupat de alimentația sănătoasă și de menținerea sănătății prin mijloace naturale, iar mierea, polenul și celelalte produsele apicole le consideram parte integrantă a acestui mod de viață.
De aceea am fost șocat când am aflat că (raw-)veganii nu consumă miere pentru că „e un produs de origine animală“ și „se obține prin exploatarea animalelor“.
Isteria anti-miere e atât de mare încât în unele comunități (raw-)vegane de pe Facebook dacă îndrăznești să pronunți cuvântul „miere“ ești excomunicat urgent, definitiv și fără drept de apel din acea comunitate.
Rolul acestui articol este să explice atât modul în care se obține fiecare produs apicol în parte, cât și aspectul exploatării animalelor, astfel încât să ne dăm seama care produse apicole sunt obținute etic și responsabil și care nu.
Personal prefer termenul de produs obținut etic și responsabil în loc de produs raw-vegan din motive lingvistice pe care o să le explic probabil într-un articol separat.
O veste foarte proastă
Pentru început am o veste foarte proastă pentru toți vegetarienii, veganii, raw-veganii și alți vajnici luptători care pretind că sunt împotriva exploatării albinelor: oamenii buni, cu cât consumăm mai multe alimente vegetale, cu atât mai mult suntem OBLIGAȚI de natură (sau mai bine zis de ordinea divină din această lume), să „exploatăm“ albinele (eu prefer termenul de colaborare cu albinele din rațiuni pe care o să le explic mai jos).
De ce? Pentru că marea majoritate a alimentelor consumate de un vegan/vegetarian au nevoie polenizarea făcută de albine pentru a produce fructe sau semințe. Chiar se spune că dacă ar dispărea albinele și omenirea ar dispărea, din lipsă de hrană, în doar câțiva ani.
În schimb un „carnivor“ care se hrănește cu carne produsă în ferme industriale e mai puțin dependent (dar nu total independent) de albine, deoarece animalele pe care el le consumă sunt hrănite mai mult cu cereale, care se polenizează cu ajutorul vântului, nu al albinelor.
Știu că există și alți polenizatori în afara albinelor, dar sunt mult mai puțini eficienți, iar unele flori chiar nu pot fi polenizate decât de albine.
Foloasele albinelor
Iată câteva citate edificatoare dintr-o carte tipărite în urmă cu 70 de ani [1].
Darwin a făcut mai mulți ani la rândul încercări… El a semănat trifoiu și rapiță în jurul stupinei, și când au înflorit aceste plante, el a acoperit câteva flori cu o pânză subțire și rară (cum e tifonul) care să nu lase albine să umble la aceste flori; a numărat apoi sămânța legată de florile acoperite și de cele neacoperite, din care albinele au supt miere. În 20 de gogoși de trifoiu, ale căror flori au rămas neacoperite, a găsit 2290 de semințe, iar din 20 de gogoși, rodite de florile cari fuseseră acoperite, numai în 6 a găsit puțină sămânță, iar 14 au fost seci.
Altă încercare s-a făcut, în 1920, în America, cu 3 meri de aceeași mărime. Unul a fost acoperit cu o pânză rară, pentru ca albinele să nu se poată apropia de flori. Florile celorlalți pomi au putut fi cercetate de albine. Rezultatul recoltei a fost: mărul acoperit cu pânză a dat 20 kg de mere, iar ceilalți, 160 și 200 kg.
Dar albinele mai aduc folos și prin aceia că împiedică înmulțirea gângăniilor, care strică poamele. S-a dovedit că albina, pătrunzând adânc în floare, scutură jos ouăle puse de fluturi în florile de măr, ba că dă jos chiar viermii cari au ieșit din aceste ouă în floare și cari mai târziu vor intra înăuntrul poamelor.
Acesta ultim aspect, pe care nu l-am mai găsit menționat în nici o altă parte, pare că explice de ce merele de la merii din grădina mea, deși nu-i tratez în nici un fel (nici chimic, nici natural) au foarte foarte rar viermi. Se pare că meritul e al zecilor de stupi ai unui vecin.
S-a băgat de seamă că rapița, care e mai aproape de stupină, e mai puțin năpădită de purici. Se vede că prin clătinarea ce o pricinuiesc plantelor și prin bătaia aripelor, albinele turbură liniștea puricilor și împiedică înmulțirea lor.
Învățații au socotit și au aflat că folosul ce-l aduce albina la rodirea pomilor și a semănăturilor, întrece de zece ori, câștigul ce-l are stuparul din mierea ei.
Iată niște adevăruri vechi de aproape un secol, iar acum noi, oamenii moderni, ne-am trezit că suntem mai deștepți decât Dumnezeu și susținem că nu mai avem nevoie de albine pretinzând că „nu vrem să le exploatăm“.
Iar dacă vi se pare că oamenii de acum 70 de ani aerau cam înapoiați și nu se pricepeau, haideți mai în zilele noastre. Pe forumul de pe casa-apicultorilor.info am găsit un citat preluat la rândul lui de pe siteul FAO:
Valoarea economică a polenizării în Europa de Vest este estimată a fi de 30-50 ori mai mare decât valoarea mierii și a celorlalte produse apicole ale stupului. În Africa, această valoare este uneori estimată a fi și de 100 de ori mai mare decât valoarea de recoltei de miere, în funcție de tipul de cultură.
Într-o țară ca Danemarca, aproximativ 3000 de tone de miere sunt recoltate în fiecare an, acestea având o valoare de cca. 7,6 milioane €.
Cu toate acestea, valoarea semințelor oleaginoase, fructelor și fructelor de pădure create prin munca de polenizare a albinelor este estimata a fi între 200 și 400 de milioane €.
Cei care chiar vreți să vă documentați puteți căuta mai multe pe site-ul FAO.
Așadar noi „ierbivorii“ profităm, direct su indirect, de zeci și zeci de ori mai mult din „exploatarea“ albinelor, decât profită stuparul însuși. Chiar dacă nu mâncăm miere, polen sau alt produs apicol.
Așadar cine e cel mai mare „exploatator“ al albinelor? Stuparul sau noi vegetarienii, veganii sau raw-veganii?
Culmea ironiei este că nu avem alternativă la această situație.
Dar ce ar fi să nu-i mai spunem exploatare, ci colaborare? Și chiar să ne comportăm așa. O să explic mai jos acest lucru.
Organizarea socială a familiei de albine
Pentru a înțelege mai bine cum se obține fiecare produs apicol e necesar să înțelegem mai întâi cum e organizată o familie de albine.
În fiecare familie de albine există trei categorii sociale sau caste:
1.) Matca sau femela reproducătoare
În fiecare familie de albine există o singură matcă. Nu e loc pentru a doua.
Pe la sfârșitul lunii mai familia de albine crește alte mătci, fie cu scopul de a o înlocui pe cea veche, fie cu scopul de a roi.
De fiecare dată când apare astfel o nouă matcă, între matca nouă și cea veche va avea loc o luptă pe viață și pe moarte. O luptă fără menajamente, fără mănuși, fără armistiții sau refugiați. O matcă trăiește, cealaltă moare. E singura dată când matca își folosește acul din dotare.
Există o singură situație în care două mătci se tolerează reciproc dar pentru foarte scurt timp: atunci când familia de albine se pregătește de roit. În acest caz o mare parte dintre albinele lucrătoare își umplu gușa cu miere și împreună cu matca mai bătrână părăsesc stupul mamă căutându-și altă locație.
Rolul mătcii este să depună ouă, cât mai multe ouă, din care apar albinele lucrătoare și, atunci când e necesar, trântorii sau alte mătci. Cu cât matca depune mai multe ouă, cu atât respectiva familie de albine e mai puternică, poate face mai multe provizii și supraviețuiește mai ușor peste iarnă.
Numărul de ouă depuse de o matcă zilnic variază în funcție prolificitatea mătcii, de cantitatea de nectar culeasă de albine și de sezon, variind de la (aproape) zero, pe timp de iarnă, la câteva mii de ouă pe zi în plin sezon de cules.
Matca e hrănită de către albinele lucrătoare, pe tot parcursul vieții ei, cu lăptișor de matcă.
În general o matcă trăiește 2-5 ani.
2.) Albinele lucrătoare
Din punct de vedere sexual albinele lucrătoare sunt femele castrate hormonal de hormonii emiși de matcă.
În atribuțiunile lor intră orice activitate necesară stupului mai puțin depunerea ouălor, care e îndatorirea mătcii și, evident, împerecherea mătcii care e îndatorirea masculilor (trântorii).
Ele culeg nectarul și polenul; produc mierea, ceara, propolisul și lăptișorul de matcă; ventilează stupul când e prea cald vara și îl încălzesc iarna; hrănesc puietul; fac curat în stup sau apără stupul de intruși etc. etc.
Într-o familie de albine sunt de la 2-3000 de albine, pe timp de iarnă, până la peste 100.000 de albine în plin sezon de cules.
O albină lucrătoare trăiește 35-40 de zile vara, iar cele apărute toamna trăiesc până primăvara, adică 6-7 luni.
3.) Masculii (Trântorii)
Masculii albinelor nu sunt numiți întâmplător trântori, spre deosebire de masculii altor specii de pe această planetă și în contrast cu albina lucrătoare, ei au doar două funcții: mâncare și sex. Adică să se hrănească bine pentru a fi puternici și să bată coclaurile pentru a se împerechea cu mătcile.
Se pare că trântorii mănâncă (sunt hrăniți) doar cu nectar proaspăt, nu cu miere. Aceasta explică de ce ei apar în stup pe la sfârșitul lunii mai și dispar spre sfârșitul verii, când de fapt nici nu mai sunt necesari.
Cum apar cele trei caste de albine
Primul mod de diferențiere a celor trei caste de albine constă în faptul că matca și albinele lucrătoare apar din ouă fecundate, pe când trântorii apar din ouă nefecundate (altfel spus trântorii nu au tată, ci doar mamă).
Al doilea element care produce diferențierea este alimentația primită în stadiul de larvă[2], astfel:
- matca e hrănită cu lăptișor de matcă din momentul în care iese din ou până în ultima clipă a vieții sale;
- larva de albină lucrătoare e hrănită cu lăptișor de matcă doar primele trei zile după ieșirea din ou, iar în continuare e hrănită cu un amestec de miere, polen, apă și o doză mică de secreție limpede a glandelor mandibulare;
- larva de trântor e hrănită aproximativ la fel cu cea a albinei lucrătoare, adică în primele 3 zile de la eclozionare primește lăptișor de matcă, apoi acel amestec de miere, polen, apă și secreție glandulară, cu deosebirea că aici cantitatea de polen e mult mai mare față de cea primită de o larvă de albină lucrătoare.
Cum sunt create produsele stupului de către albine
Mierea
Mierea este hrana energetică a albinelor, furnizându-le atât energia necesară diverselor activități, cât și energia necesară să supraviețuiască peste iarnă.
Probabil că puțini dintre dumneavoastră știu că, în funcție de sursa din care se obține, mierea se împarte în două categorii care trebuie tratate distinct: mierea florală și mierea de mană.
Mierea din flori
Pentru producerea mierii albinele culegătoare zboară din floare în floare și absorb nectarul pe care îl depozitează în gușă până când ajung în stup.
Pentru un kilogram de miere adus în stup albinele vizitează 1,5-2 milioane de flori de salcâm sau 4-6 milioane de flori de sulfină sau 6 milioane de flori de trifoi [2 p.186] etc.
În principal nectarul conține zaharoză (polizaharid) și glucoză (monozaharid), dar mai poate conține și alte polizaharide: maltoza, melitoza, melibioza, trehaloza, rafinoza, dextrine etc. Deoarece polizaharidele nu pot fi absorbite direct în organism e necesară transformarea lor în monozaharide. Acest lucru se produce atât datorită enzimelor prezente chiar în nectar la momentul culesului, dar mai ales invertazei produsă de glandele faringiene ale albinei culegătoare.
Datorită acestor enzime într-o oră 50% dintre polizaharide sunt scindate în monozaharide, iar restul procesului se finalizează în următoarele 24 de ore, astfel încât în miere mai rămâne la final doar 0,5%÷1,3% zaharoză.[2 p.197]
După aducerea în stup a nectarului, prin ventilație, este eliminat din el excesul de apă astfel că, în final, mierea va conține aproximativ: 28÷37% glucoză, 37÷39% fructoză, 5÷11% maltoză, 0,5÷1,3% zaharoză, 17% apă.
După cum vedem, în realitate, mierea nu este digerată de albină deoarece nectarul NU ajunge în stomacul albinei. Nectarul e doar adunat în gușă și apoi regurgitat în faguri. Altfel spus albina face cu nectarul cam ce face elefantul cu apa: o absoarbe pe trompă, apoi o elimină.
Deoarece zborul albinei culegătoare necesită un consum de energie, când albina respectivă are nevoie de hrană deschide „supapa“ dintre gușă și stomac, permițând unei părți din nectar să treacă în stomac pentru a fi digerat și consumat.
Concluzie despre mierea florală: având în vedere cele de mai sus, respectiv că nectarul nu e digerat și absorbit în corpul albinei, ci doar cules, transportat în gușă și ventilat, mie personal mi-e greu să consider mierea din flori ca fiind produs de origine animală.
Eu personal consider că mierea din flori e un produs vegetal, obținut cu ajutorul animalelor sau, mai corect spus, al insectelor.
Mai mult, deoarece recoltarea ei, dacă e făcută cu atenție și cu grijă, nu implică provocarea de suferințe albinelor consider mierea ca fiind un produs alimentar obținut în mod etic și responsabil.
Mierea de mană
Mierea de mană la rândul ei are două surse din care se obține: de origine vegetală și de origine animală.
Mana de origine vegetală este de fapt seva care apare, de obicei primăvara, pe unele plante sub formă de picături. Datorită faptului că aceasta este produsă în cantități foarte mici, nu ajunge să fie depozitată în faguri, deci nu aveți de unde procura miere de mană de origine vegetală.
Mana de origine animală este produsă de niște insecte parazite (Homoptere) care parazitează anumiți copaci sugându-le seva.
Ținând cont că aceste insecte parazite sunt sedentare și nu au nevoie de multă energie, ele consumă doar o mică parte din zaharurile din seva plantei, însă au mare nevoie de proteine pentru a se dezvolta. Dar din cauză că seva plantei conține foarte puține proteine ele sunt nevoite să „filtreze“ mari cantități de sevă, surplusul fiind eliminat sub formă de picături dulci care sunt culese de albine.
Concluzie despre mierea de mană: având în vedere că, spre deosebire de albine, aceste insecte digeră, chiar dacă parțial, seva plantei înainte de a o elimina putem spune că mierea de mană are origine animală. Dar fiind că obținerea ei nu implică suferință nici pentru albine, nici pentru insectele care parazitează plantele, putem spune că este un produs obținut în mod etic și responsabil.
Cum deosebim mierea de mană de cea florală
Probabil că acum vă întrebați cum deosebim mierea din flori de cea de mană? E foarte simplu.
În primul rând după culoare: mierea de mană e foarte închisă la culoare (vezi foto).
În al doilea rând, o să vă spună stuparul. Ținând cont că mierea de mană se vinde la un preț mai mare decât cea din flori, deoarece conține de 20 de ori mai multe minerale și alte substanțe nutritive, puteți fi sigur(ă) că dacă stuparul spune că e de mană atunci așa este. Nu are nici un interes să vă mintă.
În al treilea rând mierea de mană se produce de obicei în pădurile de conifere (brad, molid, pin, ienupăr) unde nu sunt alte flori, deci șansa ca aceasta să fie amestecată cu cea de flori e foarte mică.
Dacă vreți neapărat să evitați mierea de origine animală atunci ocoliți orice borcan care poartă eticheta „miere de mană“ sau „miere de pădure“.
Polenul și păstura
Polenul este hrana proteică a albinelor necesară pentru creșterea puietului.
Polenul este cules de albină de pe floare, amestecat cu puțină salivă și puțin nectar apoi este prins ca un mic ghemotoc pe piciorușele din spate pentru a fi transportat în stup.
Odată depus în faguri polenul suferă unele procese de fermentație devenind păstură.
Recoltarea polenului se face blocând intrarea în stup cu o plăcuță care are pe ea orificii astfel încât albina care are polen pe piciorușe să nu poată trece decât dacă renunță la una din grăunțele de polen. Aceste grăunțe cad într-un sertar de unde sunt adunate de stupar.
Culegerea păsturei se face prin scoaterea ei manuală, cu o pensetă, din fiecare celulă a fagurelui. De aceea și este mai scumpă decât polenul.
Concluzie despre polen și păstură: deoarece polenul și păstura nu sunt ingurgitate și digerate de albine, ci doar recolate și transportate eu personal le consider ca fiind produse vegetale, dar obținute cu ajutorul animalelor.
Mai mult, deoarece recoltarea lor nu implică provocarea de suferințe albinelor le putem considera ca fiind produse alimentare obținute în mod etic și responsabil.
Propolisul
Propolisul este obținut de albine din mugurii unor plante cu conținut bogat în rășini și îl folosesc la dezinfecția și lustruirea interiorului stupului.
Fiind un foarte bun dezinfectant și antibiotic oamenii cel mai mult îl folosesc sub formă de tinctură pentru vindecarea rănilor sau în caz de răceală.
Recoltarea lui de către apicultor se face prin răzuirea ramelor sau a pereților stupului.
Concluzie despre propolis: nefiind o secreție a corpului albinelor, ci doar colectat și transportat de acestea, consider că propolisul este un produs de origine vegetală, dar obținut cu ajutorul animalelor.
De asemenea fiind că recoltarea lui nu implică nici o suferință din partea albinelor îl consider ca fiind un produs obținut în mod etic și responsabil.
Ceara
Ceara este secretată de glandele cerifere ale albinei între a 12-a și a 18-a zi de viață a acesteia și e folosită la construirea fagurilor.
Ceara de albine nu este aliment, dar e folosită în anumite unguente cu scop cosmetic sau medicamentos.
Concluzie despre ceara de albine: fiind o o secreție glandulară e evident că ceara este un produs de origine animală, dar fiind că producerea și recoltarea ei nu implică nici o suferință din partea albinelor putem considera că e obținută în mod etic și responsabil.
Lăptișorul de matcă
Lăptișorul de matcă este secretat de glandele faringiene ale albinelor tinere și servește drept hrană larvelor de albină lucrătoare și larvelor de trântor în primele trei zile după eclozare, iar mătcii pe toată durata ei de viață.
În mare procesul de producție al lăptișorului de matcă decurge astfel:
- apicultorul lasă acea familie de albine fără matcă
- apoi introduce în stup niște rame speciale care au pe ele multe botci (celule în care cresc mătcile) cu larve în ele;
- albinele, neavând matcă, depun din abundență lăptișor de matcă în jurul acelor larve pentru a le hrăni și a obține o matcă;
- după trei zile stuparul scoate ramele cu botci aruncă larvele din ele și recoltează lăptișorul.
Acest proces repetându-se din primăvară până în toamnă.
Fiind foarte bogat în vitamine, hormoni și aminoacizi lăptișorul de matcă e folosit în diverse tratamente.
Concluzie la lăptișorul de matcă: fiind o secreție glandulară a albinei, lăptișorul de matcă este un produs de origine animală și datorită faptului că obținerea lui implică stresarea familiei de albine (prin îndepărtarea mătcii) și omorârea larvelor folosite, NU este un produs obținut în mod etic și responsabil.
Apilarnilul
Dacă ați fost oripilați de modul de obținere al lăptișorului de matcă luați o pauză înainte de a citi despre apilarnil.
Apilarnilul este obținut din larve de trântor, recoltate în ultima lor zi ca stadiu de larvă, împreună cu hrana care se află cu ele în celulă în acel moment. Da ați citit bine: e vorba de larve tocate împreună cu hrana lor.
Noroc că sunt foarte puțini apicultori care practică acest „sport“.
Apilarnilul e folosit în tratamentul anemiilor și slăbiciunii, fiind un produs vitalizant.
Concluzie la apilarnil: după cele descrise mai sus cred că e mai mult decât evident că apilarnilul este de origine animală și că NU este produs în mod etic și responsabil.
Veninul de albine
Veninul de albine este produs de glandele corespondente ale albinei și păstrat în punga cu venin care este în corespondență cu acul albinei.
Veninul de albine este folosit în componența anumitor medicamente, în special antireumatice.
Cel mai răspândit aparat de recoltat veninul de albine constă dintr-o placă de sticlă peste care se pune o folie dintr-un cauciuc special, peste care se pune un grilaj din sârme conectate la curent electric pulsator de joasă tensiune. Acest dispozitiv se pune pe scândurica de aterizare de la intrarea în stup. Când o albină aterizează aici și atinge două din firele grilajului este electrocutată și ea, instinctiv, se „apără“ înțepând folia de cauciuc. Astfel veninul injectat de acul ei rămâne între placa de sticlă și folia de cauciuc de unde este recoltat de stupar.
E evident că o familie de albine „tratată“ în acest mod va deveni foarte repede agitată și agresivă.
Concluzie la veninul de albine: veninul de albine fiind produs de glandele acesteia este un produs de origine animală și datorită faptului că obținerea acestuia implică suferință pentru albine NU este un produs obținut în mod etic și responsabil.
Alte mituri legate de albine, miere și produsele apicole
Produsele apicole se obțin prin exploatarea albinelor
Pentru a vorbi aceeași limbă să lămurim termenul a exploata. Dexonline.ro ne spune că:
A exploata = însușirea fără echivalent a unei părți din munca producătorilor nemijlociți de către cei ce dispun de mijloace de producție.
sau că:
A exploata = Fig. Faptul de a profita, de a trage folos în mod abuziv, a asupri, a prigoni, a oprima, a împila
Ori nici una dintre aceste definiții nu se aplică relației apicultor-albine.
E adevărat că, datorită necunoașterii, mulți au impresia că apicultorul este doar un trântor mai mare, care trece prin stupină doar ca să golească fagurii plini cu miere și atât. Ceea ce e total fals.
Ori în această relație apicultor-albine fiecare parte oferă celeilalte ceea ce ea știe să facă cel mai bine, iar cealaltă parte nu poate să o facă sau ar face-o cu mult efort. O să enumăr doar câteva:
- Apicultorul oferă albinelor o „casă“ curată și comodă. Trebuie să recunoașteți că un stup e mult mai comod și mai sigur decât o scorbură umedă sau o crăpătură într-o stâncă, unde albinele sunt la „dispoziția“ dușmanilor lor de moarte: șoareci, urși, păsări, curenți de aer, ploi, îngheț etc.
- apicultorul dimensionează urdinișul (intrarea în stup) în funcție de nevoile momentului: vara cât mai larg și iarna îngustat și cu grilaj să nu intre șoarecii. Un șoarec intrat iarna în stup poate distruge foarte repede familia de albine.
- apicultorul dimensionează „cuibul“ (zona ocupată efectiv de albine) în funcție de sezon: vara extins la maxim, iar iarna redus la dimensiunea ghemului de albine și împachetat pentru a fi ferit de curenți și umezeală.
- apicultorul schimbă periodic fagurii învechiți deoarece învelișurile lăsate la năpârlire de larvele crescute în ei se lipesc pe pereții celulelor micșorându-le și în timp devenind focar de boli. În mod natural albinele nu fac asta, cel mult părăsesc stupul cu totul.
- în perioadele lipsite de cules apicultorul face hrăniri de stimulare astfel încât familia de albine să fie suficient de numeroasă pentru a beneficia la maxim de următoarea perioadă de cules sau pentru a trece ușor peste iarnă.
Dacă vi se pare că acestea sunt „floare la ureche“ vă recomand următorul experiment: renunțați la tot ce aveți, inclusiv la hainele de pe voi și mutați-vă într-o grotă pentru un an de zile. După trecerea acelui an mai stăm de vorbă… Dacă o să mai avem cu cine… Dar sunt convins că nu veți rezista nici măcar o zi în acest experiment.
Ce oferă albinelor stuparului? Ceea ce știu ele să facă cel mai bine și o fac cu plăcere: miere, polen, ceară, propolis. Observați că nu am pus pe listă celelalte produse apicole pe care eu nu le consider ca fiind obținute în mod etic și responsabil, și care oricum sunt recoltate de foarte puțini stupari.
Deci avem exploatare sau colaborare? Primește fiecare ceva de la celălalt, sau nu?
Eu zică că această colaborare e vitală pentru ambele părți. Oamenii ar muri de foame în foarte scurt timp, dacă nu ar exista albinele care să facă polenizarea, iar multe familii de albine ar muri dacă nu ar fi protejate și îngrijite de stupar.
Albinele au trăit milioane de ani și fără noi, deci o vor face și în continuare
Corect… Și oamenii au trăit milioane de ani în grote și peșteri, dezbrăcați sau înveliți doar în blănuri, dar nu cred că mai e vreun om întreg la minte care să se întoarcă la acel mod de viață.
Toți preferă să se lase „exploatați“ de angajatori ca să aibă o casă cât mai mare și mai frumoasă, mașini cât mai luxoase…
Atunci de ce albinele nu ar prefera schimbul: casă curată și sigură contra muncă (miere)? De ce ar trebui să se chinuie prin scorburi și crăpături de stâncă unde clar mortalitatea familiilor de albine e mult mai mare decât într-o stupină?
Și ar mai trebui să știți că spre deosebire de alte animale care pot fi ținute cu forța în lanț sau în cușcă, albinele nu pot fi ținute cu forța în stup. Dacă le deranjează ceva își iau mierea și pleacă. Ori faptul că nu pleacă de la stuparul „exploatator“… spune mult. Pentru cei inteligenți.
Pe de altă parte „fără noi“ înseamnă total „fără noi“. Adică ar trebui să ne facem bagajele cu mic, cu mare, toți cei peste 7 miliarde de oameni, și să ne mutăm pe altă planetă ca să nu mai interacționăm deloc cu ele. Și cum așa ceva nu se poate, iar noi oamenii suntem ființe „civilizate“ și cu naturelul simțitor imediat tăiem orice pom care are o scorbură pentru că e urât și „e sursă de boli și dăunători“. Practic am lăsat astfel albinele fără posibilitatea de a-și mai găsi un loc unde să trăiască libere. Deci cum ar putea trăi fără noi?
Și dacă am mai desființa și stupinele pentru a face pe placul unor vegani (nu a tuturor), ar însemna ca albinele să dispară aproape total și urmarea imediată ar fi reducerea drastică a producției agricole, urmată de foamete la nivel global și chiar dispariția oamenilor.
Iată unde duce o gândire simplistă, incapabilă să vadă lucrurile în adevărata lor valoare și complexitate și care mai și pretinde, în mod stupid, că o face spre binele albinelor.
Mierea e hrana albinelor, iar omul le-o fură
Da e hrana lor, dar nu o furăm.
Am arătat mai sus că vorbim de fapt de o colaborare. Ori într-o colaborare 1+1≠2. Într-o colaborare 1+1=3, 5, 10 sau chiar 1000, în funcție de cât de bine sunt organizate părțile implicate.
Asta trebuie să înțelegem noi oamenii moderni: colaborarea e cea care construiește și aduce progresul, nu lupta și concurența. Și probabil că asta trebuie să învățăm de la albine.
Ca să fiu mai clar: datorită faptului că stuparul face pentru albine ceea ce lor le-ar cere foarte mult efort, sau le-ar fi imposibil, albinele folosesc resursele astfel economisite pentru a produce miere, polen și ceară în cantități mult peste nevoile lor și care în mod natural nu ar fi reușit să le producă. De aceea nu o să vedeți niciodată o familie de albine „sălbatice“ care să producă 50 kg de miere într-o vară, oricât ar fi culesul de bogat.
Iar stuparul ia de la albine doar ceea ce acestea au produs în plus, tocmai datorită ajutorului adus de el. Deci nici vorbă de furt.
Albinele sunt hrănite cu zahăr pentru a falsifica mierea
Incorect. Nici un stupar întreg la minte nu-și hrănește albinele cu zahăr ca să falsifice mierea, dintr-un motiv foarte simplu: zahărul duce la scurtarea vieții albinelor și foarte rapid stupii lui ar deveni extrem de slabi și ar muri în prima iarnă.
Aceasta nu înseamnă că mierea nu poate fi falsificată cu zahăr, doar că nu aceasta este metoda.
Hrănirile cu zahăr sunt hrăniri de stimulare sau de completare.
În perioadele când culesul de nectar natural este slab (primăvara de exemplu) albinele hrănesc matca mai puțin, aceasta depune mai puține ouă, familia nu se dezvoltă suficient și când apare culesul principal (salcâm, tei etc.) stupul fiind slab, de abia își adună necesarul pentru el, sau nici măcar atât.
În aceste perioade fără cules stuparul face hrăniri de stimulare pentru a „păcăli“ albinele să creadă că există cules și implicit matca să depună mai multe ouă. În acest fel la momentul culesului stupul e puternic și adună miere suficientă și pentru el și pentru stupar. Hrănirile de stimulare se fac cu 100-300 g de zahăr pe zi, adică atâta cât consumă albinele pentru hrana lor. Nici vorbă să-l transforme în miere.
Hrănirile de completare se fac în anii foarte slabi d.p.d.v. apicol când albinele nu au reușit să-și facă provizii nici măcar pentru ele. Dar acestea sunt riscante deoarece pot duce la moartea familiei de albine înainte de ieșirea în primăvară.
Cineva zicea: „nu mai cumpăr miere de la stuparul X pentru că am văzut la el mulți saci cu zahăr“. Păi depinde cum a fost anul respectiv d.p.d.v. apicol și câți stupi are. Dacă are să zicem 50 de stupi și le dă, primăvara devreme, 300 g de zahăr/zi pentru stimulare, timp de 30 de zile rezultă: 50 stupi x 0,3 kg zahăr x 30 zile = 450 kg zahăr. Iată unde se duc sacii de zahăr. Pe stimularea albinelor, nu în miere.
Nu vreau să spun că stuparul X e „ușă de biserică“, dar nu judecați lucrurile în mod simplist, ci în toată complexitatea lor, unde caracterul omului respectiv e cel mai important.
Mierea zaharisită e falsificată cu zahăr
Incorect. De fapt e exact invers: mierea falsificată NU se zaharisește.
Avem aici un foarte bun exemplu de „limbajul dăunează grav sănătății“. Adică folosirea incorectă a unui termen ne face să tragem concluzii total greșite.
Mult mai corect e termenul de miere cristalizată.
Cristalizarea mierii e un fenomen natural, care se produce mai rapid sau mai încet în funcție de tipul de miere, temperatura la care e păstrată, impurități (polen, ceară).
La noi în țară cel mai rapid cristalizează mierea de floarea soarelui (cam în 3 săptămâni), iar cel mai încet cea de salcâm (cam în 2 ani).
Sfat: dacă vreți să fiți sigur(ă) că luați miere naturală cumpărați miere cristalizată și consumați-o așa sau topiți-o în baie de apă la maxim 39°C.
Pont: cel mai greu se falsifică mierea de salcâm, deoarece e foarte greu să fie „fabricată“ miere atât de transparentă cum este cea de salcâm.
Mierea este 50% vegan și 50% saliva albinelor
Fals. Albinele adaugă în nectar doar 0,2% enzime necesare pentru convertirea zaharurilor. Adică dintr-un kilogram de miere abia 2 grame sunt enzime adăugate de albină.
Și e normal să fie așa: într-un proces enzimele sunt necesare în cantități extrem mici.
O să consider mierea „un dar de la albine“ când…
Cineva zicea că „O să consider mierea «un dar de la albine» când va veni o albină să îmi spună: «te rog, servește, vreau să trăiesc într-o cutie, să primesc antibiotice și fum (etc. etc.) doar ca să iți ofer ție, omule, munca și hrana mea tot restul vieții“.
În primul rând vreau să vă rog ca atunci când întâlniți o albină care să vorbească și să vă spună că îi place sau nu ceva, vă rog să o luați repede de aripioară și să fugiți cu ea la televiziune. Ar fi cea mai extraordinară descoperire din biologie, în cele câteva miliarde de ani de evoluție a vieții pe această planetă. Vă dați seama… o albină care vorbește…
În al doilea rând cred că am fost destul de clar mai sus, când am spus că vorbim de o colaborare reciproc avantajoasă între stupar și albine, iar faptul că ele nu își iau catrafusele să plece din stupină, arată clar acceptul lor tacit. Sau vreți un contract scris semnat de ele?… Eventual și legalizat la notar?…
În al treilea rând l-aș întreba pe cel care a emis această idee filozofică de o profunzime extraordinară: tu de ce accepți să trăiești într-o „cutie“, de ce accepți ca patronul să-ți ia o parte din muncă, statul altă parte, primăria altă parte, de ce accepți să fi vaccinat împotriva voinței tale, chiar dacă asta îți face rău? De ce nu te muți domnule într-o grotă? Nu tu impozite, nu tu facturi la utilități, nu tu vaccinuri toxice… Stai așa… aiurea… într-o „cutie“… Și te lași exploatat… De ce?…
Nu cumva pentru că această „cutie“ e curată, comodă și îți oferă protecție? Și atunci albinele de ce nu ar prefera să locuiască într-o „cutie“? De ce mă rog, o scorbură murdară, rece și umedă ar trebui să fie mai comodă și mai pe placul albinelor decât o „cutie“ uscată și curată?
Albinele sunt tratate cu antibiotice
Singurul tratament cu antibiotice se face doar în caz de locă (o boală infecțioasă a albinelor), care e destul de rară. Deci nu există tratamente preventive sau masive cu antibiotice (ca în zootehnie).
Mai rar se folosește FUMIDIL B (tot un antibiotic) în tratamentul nosemozei (diaree), însă tratamentul preferat în acest caz este de fapt PROTOFIL-ul, care este un extract de plante.
Așa că șansa să consumați miere cu antibiotice e aproape zero.
Singurul tratament anual, și care se face la toate familiile de albinele, este împotriva păduchelui varoa. Dar acesta nu este un antibiotic și având în vedere că acel tratament este acceptat și în apicultura bio, arată faptul că substanța respectivă nu ajunge în miere.
Păduchele varoa este un parazit „importat“ din orient. Albinele de acolo au învățat să se curețe singure de el, dar fiind că cele din Europa nu au încă această deprindere e necesar să se aplice acest tratament anual.
Mierea e un aliment concentrat
Așa și?… De ce un aliment concentrat nu ar trebui consumat?
Oricum mierea nu se mănâncă nici cu lingura, nici cu polonicul. Mierea se folosește în cantități mici ca îndulcitor natural și foarte sănătos.
Oricum, în afară de diabetici, mierea nu face rău nici în cantități mari.
Iată o persoană care a băut 1,5 kg de miere în douăzeci de secunde (da, douăzeci de secunde) și nu numai că nu a pățit nimic, dar a și recidivat și anul următor a consumat aceeași cantitate în 17 secunde. Performanțele și insistențele omului se pare că i-a determinat pe organizatori să schimbe regulile concursului din „Cel mai mare mâncător de miere“ în… „Cel mai mare mâncător de miere cu… lingurița“.
Mierea nu e făcută pentru hrana omului
Serios?… Ce înseamnă că nu e făcută pentru hrana omului?
Înseamnă că nu ar fi digerabilă sau ar produce boli celor care o consumă. Ori eu nu am auzit până acum de nici un studiu care să spună că mierea, polenul sau propolisul ar produce boli. Absolut nici unul. Toate scot în evidență efectele benefice ale produselor apicole.
E adevărat că mierea e interzisă bolnavilor de diabet și că persoanele alergice nu pot consuma polen. Dar aceste persoane sunt deja bolnave, nu s-au îmbolnăvit din cauza produselor apicole.
Ca să nu roiască, apicultorul smulge aripile mătcii
Aceasta e o exagerare din mai multe puncte de vedere.
În primul rând nu e vorba de a smulge aripile, ci de tăia vârfurile aripilor mătcii, astfel încât aceasta să nu poată zbura prea departe în caz de roit și astfel roiul, care nu se desparte de matcă, să fie ușor de recuperat de către apicultor.
În al doilea rând e o practică extrem de rară pentru că poate duce la rănirea mătci, și implicit la respingerea ei de către albine, și astfel ai mai multe pierderi decât beneficii. Eu unul nu am întâlnit nici un apicultor care să facă așa ceva. Dacă vedem un filmuleț pe Youtube cu asta nu înseamnă că se și practică pe scară largă.
Fiind că le luăm mierea, albinele muncesc mai mult și mor mai repede
Încă o dată, repet, ce am spus mai sus: datorită faptului că apicultorul face lucruri care albinelor le-ar lua foarte mult timp, acel timp rămas e folosit de albine pentru a culege nectar mult mai mult decât ar face-o în stare sălbatică.
Deci nu muncesc mai mult, muncesc doar ceea ce știu ele să facă mai bine și cu plăcere. Iar asta prelungește viața, nu o scurtează.
Tu, dacă ai fi albină, ce ți-ar place să faci mai mult: să locuiești într-o scorbură umedă și friguroasă și să te aperi de urși, șoareci și alți prădători? Sau să locuiești într-o „cutie“ curată, apărată și renovată de altcineva și tu doar să culegi nectar?
De fapt tocmai datorită colaborării cu stuparul, rata de mortalitate la familiile „domestice“ e mult mai mică decât la cele „sălbatice“.
Singurul mod în care oamenii, dar nu stuparii, scurtează viața albinelor sunt pesticidele.
Ce ai zice dacă…
Am găsi la un moment dat un text, în engleză, care spunea așa: „Ce ai zice dacă ți-aș pătrunde cu forța în casă, ți-aș umple-o de fum, aș omorî «accidental» câțiva membri ai familiei, aș lua orice lucru care consider că nu-ți trebuie, pretinzând în același timp că îți fac un mare favor?“.
Aici trebuie să fac câteva observații:
- Dincolo de imaginația și talentul literar al celui care a scris aceasta observăm că e o ființă care, pe lingă lipsa cunoștințelor despre apicultură, vede relațiile cu cei în jur doar din prisma exploatator-exploatat. Nu e capabil să înțeleagă că în această lume există și colaborare, chiar între specii total diferite.
- Utilizarea fumului nu e obligatorie. Am cunoscut doi apicultori care nu foloseau deloc fumul și nici nu erau înțepați de albine deși lucrau fără mască.
- Referitor la omorârea accidentală a unor albine, l-aș întreba pe autorul acestui text dacă și-a privit vreodată masca mașinii după o goană într-o seară caldă de vară? Să vadă câte insecte nevinovate au fost omorâte doar ca el să se poată deplasa dintr-un loc în altul? I-ar trece prin cap să renunțe la mașină din acest motiv? Îmi vine greu să cred asta.Accidentele de automobil au făcut zeci de milioane de victime nevinovate, atât oameni cât și animale. Nu am auzit până acum de nici un protest împotriva automobilelor. Oare de ce?…Omorârea unei ființe, fie și accidental, e un act regretabil, nu vreau să justific în nici un fel acest lucru, dar haideți să nu fim farisei…
Omul se crede superior, de aceea exploatează albinele
Fals.
Această „exploatare“ (care de fapt e colaborare, așa cum am arătat mai sus), e de fapt o necesitate vitală.
Ordinea divină de pe această planetă ne obligă să colaborăm cu albinele. Vrem hrană multă? Avem nevoie de polenizare multă. Pentru aceasta nu ne putem baza pe câțiva stupi sălbatici aflați la zeci de kilometri de culturile noastre.
Apropo!!! Câți dintre voi ați întâlnit un stup sălbatic? Eu nu am întâlnit niciunul în peste 50 de ani de viață. Și am umblat destul pe câmpurile și prin pădurile din satul meu și nu numai.
De fapt avem nevoie ca de aer de stupii aflați lângă culturi, iar acești stupi produc miere, polen, propolis și ceară. Fără ei am fi muritori de foame… La propriu. Am arătat la începutul articolului de ce.
În aceste condiții nerecoltarea produselor apicole ar aduce mai multe pagube chiar familiilor de albine, din motive descrise în orice manual de apicultură. Dar cine să citească aceste manuale?… E mult mai ușor să emiți judecăți pe Facebook și să te crezi super-important pentru că nu „exploatezi albinele“, decât să te documentezi.
Nu ar fi mai bine să ne modificăm chiar valorile noastre morale și să învățăm de la albine că nimeni nu e superior altuia, și că fiecare are locul lui în societate.
Oare nu de aceea ne-a lăsat Dumnezeu aceste ființe minunate în preajmă? Ca să învățăm de la ele că buna organizare și colaborarea sunt cele care au dus societatea mai departe?
Astea sunt regulile grupului
Am asistat la un moment dat la o foarte lungă discuție despre utilizarea mierii pe un grup vegan de pe Facebook.
Majoritatea celor implicați în discuție spuneau: „sunt vegan(ă), mănânc miere și nu văd nici o contradicție în asta“. Ceea ce mi se pare corect.
Alte persoane spuneau „sunt vegană, mănânc miere, dar când public o rețetă scriu: «îndulcitor preferat»“. Aceasta e așa… ca să fim „corecți politic“. Ceea ce uneori e bine, alteori nu.
Alte persoane aveau un singur argument: „acestea sunt regulile grupului, deci trebuie să te conformezi“. Punct.
Dacă grupul e ograda cuiva, e corect. Nici mie nu mi-ar place să-mi vină cineva la mine în curte și să facă grătare, sau să-mi povestească cum se face cea mai bună friptură.
Dar dacă grupul e suma membrilor și majoritatea consumă miere, de ce să nu pronunț cuvântul „miere“? Ca să fiu „corect politic“?
Concluzie generală
Ca o concluzie la acest forte lung articol:
Vrem, nu vrem; ne place, nu ne place; vegani, vegetarieni sau „carnivori“ suntem obligați să creștem albine. Fără ele nu există polenizare. Fără polenizare nu există hrană. Fără hrană nu există oameni. Punct.
Produsele apicole se împart în:
- de origine vegetală și obținute în mod etic și responsabil: miere, polen, păstură, propolis.
- de origine animală și obținute în mod etic și responsabil: ceara.
- nerecomandate, pentru că nu sunt obținute în mod etic și responsabil (implică omorârea larvelor sau chinuirea albinelor): lăptișorul de matcă, apilarnilul și veninul de albine.
Tu ce aiureli ai mai auzit despre albine? Lasă un comentariu, folosind cuvinte decente (prietenii știu de ce…), ca să ne minunăm și noi.
Bibliografie
[1] – Călăuza stuparului, 1946
[2] – Stupăritul nou, Constantin Hristea, 1986
