0 titluri

Tel: 0722.940.581

  1. Acasă
  2. Cărţi: Beletristică
  3. Eminescu - Tat twam asi („Acesta eşti tu“)
Carte

Eminescu - Tat twam asi („Acesta eşti tu“)

Eminescu - Tat twam asi („Acesta eşti tu“). Editura
CumpărDetalii carte

Autor(i): Gheorghe Doca
Editura: Niculescu
Anul apariţiei: 2016
Pagini: 200 (16x24 cm)
Preţ: 24,90 Lei
Disponibilitate: în 7-14 zile

Privirii cu dublă valenţă – dinspre noi înspre Poet şi dinspre Poet înspre noi - îi corespunde titlul cărţii de faţă: „Eminescu – Ta [Tat] twam asi“ („Ace(a)sta eşti tu“). Titlul, împrumutat de către Poet din Upanişade pentru unul dintre poemele sale rămas între manuscrise, dă expresie identificării de sine prin asumarea alterităţii.

Inerent îmbogăţitoare, ieşirea din sine întru întâlnirea Operei lui Eminescu!

[…] pentru noi – îi scria Maiorescu în 4/16 febr. 1884 lui Eminescu, aflat la Ober-Döbling – geniul d-tale poetic […] este şi va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române.

Era prima privire pătrunzător-cuprinzătoare dinspre noi înspre Poet. Cele care i-au urmat s-au înşirat, mărgăritare, pe acelaşi fir al Ariadnei.

Nicolae Iorga îl percepea drept „expresia integrală a sufletului românesc“;

G. Călinescu conchide că Poetul: „Nu nutrea nicio aspiraţie pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ“;

Pentru Blaga, Eminescu era „marele copac din care toţi ne tragem“, în timp ce Noica susţine că, datorită lui Eminescu, „credem a şti ce suntem şi care e vibraţia noastră în adânc“.

Dar, şi Eminescu a privit – priveşte, încă, şi, fără îndoială, va mai privi – înspre noi. Noi, cei de azi, ca şi cei de ieri sau cei de mâine. Căci, aşa cum noi ne identificăm în/prin Eminescu, tot astfel, la rândul său, el s-a identificat – exponenţial – în/prin noi:

„Iar noi locului ne ţinem“, „De la Nistru pân`la Tisa“ „Cum am fost aşa rămânem“ (Revedere).

Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc în trecut. Să fi trăit pe timpii aceia când Domni îmbrăcaţi în haine de aur şi samur ascultau, de pe tronurile lor, în învechitele castele, consiliile divanului de oameni bătrâni – poporul entuziast şi creştin undoind ca valurile mărei în curtea Domniei – iară eu în mijlocul acelor capete încoronate de părul alb al înţelepciunei, în mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, să fiu inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspiraţiune, preot durerilor şi-a bucuriilor, bardul lor.

Geniu pustiu

[…] soarta ţăranului […] e poate singura chestiune în care am scris cu toată patima de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea şi cu toată mila pe care ne-o inspiră ţăranul, acest unic şi adevărat popor românesc.

Citit-a vreodată…?, „Timpul“, nr. 37, 18 februarie 1882