Scrisă cu respect şi tandreţe, curiozitate etnografică şi umor, „Aventura arctică“ este deopotrivă un formidabil jurnal de explorator şi un minunat document antropologic despre viaţa şi cultura acestor incredibili oameni ai Nordului.
În timpul celor şapte zile din august 1968, când armatele statelor semnatare ale Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia, Josef Koudelka, pe atunci în vârstă de treizeci de ani, a realizat o serie de fotografii pe care a reuşit ulterior să le scoată din ţară.
Jon Ronson este fascinat de ţicniţi. Şi de nebunii care par să fie normali, şi de cei aparent sănătoşi, care se poartă nebuneşte. În „Testul psihopatului“, o carte care reuşeşte să fie pe atât de bizară şi amuzantă, pe cât este de bine documentată, Ronson se bălăceşte din nou în zonele mlăştinoase ale normalului.
Această carte clasică a zoologului Desmond Morris îşi merită locul alături de „Originea speciilor“ a lui Darwin, prezentându-l pe Om nu ca pe un înger căzut, ci ca pe o maimuţă înălţată.
Relevante pentru reconstituirea profilului moral şi afectiv al artistului, document infailibil datorită spontaneităţii şi redactării în afara oricărui gând de publicare, scrisorile aduc bogate informaţii privind arta sa, istoria elaborării majorităţii operelor sale.
„De ce iubirea doare“ este rezultatul a sute, poate mii, de conversaţii cu prieteni apropiaţi şi cu străini, care m-au lăsat perplexă şi derutată, văzând haosul ce predomină în relaţiile romantice şi sexuale contemporane.
Gombrich reuşeşte să strecoare mii de ani de istorie în doar câteva sute de pagini, fără să-ţi lase impresia că a uitat ceva esenţial: multe dintre momentele importante ale istoriei lumii sunt aici, povestite toate pentru copii.
Fericirea are o istorie: ea nu a fost întotdeauna considerată un scop al existenţei şi nici ideal de viaţă; unii au preferat înţelepciunea sau dragostea.
„Cea mai frumoasă istorie a fericirii“ îşi propune să refacă, sub forma unor dialoguri cu trei mari gânditori contemporani, tocmai acest parcurs istoric, punând faţă în faţă discursul filosofilor, al credincioşilor şi al istoricilor.
„Istoria artei“ îşi datorează popularitatea caracterului direct şi simplu al scrierii, precum şi priceperii autorului de a expune o naraţiune clară.
Scopul său este acela de „a aduce o oarecare ordine, o anumită claritate în mulţimea de nume proprii, date şi stiluri care complică puţin lucrările mai specializate“.
Voiculescu concepe o serie de povestiri despre întâmplări stranii, extraordinare, care să capteze atenţia, interesul, participarea cititorului, transmiţându-i concomitent acestuia şi mesajul ascuns.