Mihail (Michel) Vâlsan (1 febr.1907, Brăila - 25/26 nov. 1974, Antony, Franța) este, în mod cert, una din personalitățile cele mai importante ale secolului XX, care i-au scris istoria „discretă“, fundamentală și exemplară din punct de vedere tradițional, alături de marele său mentor Rene Guenon și de ilustrul său prieten Vasile Lovinescu.
Mihail Vâlsan a înscris definitiv contribuția românească în domeniul exegezei spirituale de natură esoterică islamică, în plan european - și nu numai - prin excelență și incontestabilă autoritate.
Recunoscut ca o voce de prima mărime, atât de mediile sufite europene cât și de cele islamice de pretutindeni, s-a remarcat, înainte de toate, ca inițiatorul studiilor akbariene moderne. Pentru el, Muhy-d-din ibn ’Arabi reprezintă cea mai înaltă autoritate a spiritualității sufite și, bineînțeles, a tradiției islamice.
Urmând în tinerețe cursurile de logică și metafizică ale lui Nae Ionescu, interesat de „fenomenul Maglavit“ (1935) și informându-l pe Rene Guenon în legătură cu acesta, ajunge la Paris în 1936 unde intră în contact cu spiritualitatea sufită, apoi, în 1938, ocupă funcția de consilier financiar al Consulatului României; foarte curând va părăsi orice preocupare legată de viața publică, precum și România.
Legăturile sale cu Elveția erau deja strânse, prin primirea inițierii în ramura alawită din partea lui Fr. Schuon, de care se desparte definitiv, devenind „independent“ la finele anului 1950.
Mihail Vâlsan a fost un mare maestru spiritual, un „învățător“" de o calitate cu totul excepțională, remarcându-se printr-o practică spirituală de o puritate și de o rigoare ce depășesc puterea de înțelegere a oricărei exegeze exterioare.
Grupul pe care l-a format și condus mai multe decenii s-a impus de mult timp în sfera exegezei sufite prin traduceri impecabile ale operelor principalilor maeștri ai spiritualității sufite.
Trebuie să amintim și continuarea exegezei doctrinare, la același nivel de excelentă, în primul rând prin Charles-Andre Gilis.
Discipolii au continuat munca intelectuală a maestrului în același sens și cu aceleași rezultate.
Mihail Vâlsan însuși s-a remarcat astfel, mai întâi în calitate de colaborator, apoi la conducerea revistei „Etudes Traditionnelles“ (între 1960 și 1974): peste cincizeci de articole cuprinzând teme strâns legate de opera și funcțiunea lui Rene Guenon, traduceri adnotate - adevărate și unice exegeze - ale unor importante scrieri sufite (de autori de excepție: Ibn ’Arabi, al-Qashani, al-Qunawi și alții), texte pe teme diverse; de asemenea un studiu introductiv de o importanță deosebită, la volumul postum a lui Rene Guenon: „Simbolurile fundamentale ale Științei sacre“.
Dimensiunile personalității lui Mihail Vâlsan sunt, în realitate, abia perceptibile pentru cine nu cunoaște, într-o oarecare măsură, funcțiunea spirituală excepțională pe care el a avut-o în economia acestui moment ciclic al istoriei umanității.
Mihail Vâlsan este cel mai important exemplu pentru înțelegerea oportună și adecvată a raportului dintre adevărul doctrinar, autentic, puternic, suveran și acțiunea acestuia în lume.
Prezenta publicare este binevenită și prielnică, căci ea face accesibilă în limba sa maternă opera decisivă a aceluia care a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai mari maeștri contemporani ai esoterismului islamic.