Tot mai mulți oameni încep să creadă că singurele speranțe reale de vindecare sufletească a omenirii sunt, în aceste vremuri tulburi, rugăciunea către Dumnezeu și meditația profundă. Mai ales când sunt realizate la unison, la anumite ore și în anumite zile stabilite cu anticipație, ele sunt foarte puternice și fac să apară, la nivel planetar, un suflu nou care dă startul unei restructurări armonioase, cu orientare spirituală, a relațiilor dintre oameni și a legăturii lor cu lumea exterioară…
Ne găsim în prezent la răscrucea a două epistemologii: prima, cu rădăcini încă în epoca Luminilor, crede că progresul științific este cumulativ și că omenirea va sfârși prin a descoperi cândva Adevărul; a doua, care nu există decât de un sfert de secol, consideră că toate viziunile asupra lumii sunt valide, că toate se află departe de Adevăr și că între ele nu există continuitate. Conform acestei epistemologii, viziunea asupra lumii specifică Renașterii și aceea a științei moderne, deși aflate în succesiune cronologică, ar fi pur și simplu incomensurabile.
