Ateii vor dovezi cu privire la existența lui Dumnezeu. Dar pot ei să aducă dovezi despre inexistența lui Dumnezeu? Nimeni nu a reușit să aducă dovezi despre faptul că Dumnezeu nu există.
Știm deja că primele capitole din Biblie, cele cuprinse în Cartea Genezei, nu reprezintă adevărul istoric. Totuși, cum au apărut miturile despre Grădina Edenului, despre Pomul Cunoașterii și despre Șarpele care a convins-o pe Eva să muște din măr? Ce a însemnat de fapt Căderea din Rai?
Această religie a magilor și-a demonstrat miezul de adevăr tocmai prin larga răspândire a ideilor sale de-a lungul imperiului și integrarea lor în noile valuri religioase: idea de Iad și Ceruri, eficacitatea Misteriilor în curățarea păcatelor și învierea trupului după moarte, puterea astrelor asupra omului – toate aceste idei nu erau sortite să piară odată cu apariția creștinismului.
Primul volum al „Istoriei credințelor și ideilor religioase“ studiază comportamentele magico-religioase ale oamenilor preistorici, religiile mesopotamiene și ale Egiptului antic, cele din vechiul Israel, religia indo-europenilor, credințele Indiei înainte de Buddha, religiile greacă și iraniana, până la cultul lui Dionysos.
Volumul al doilea al „Istoriei credințelor și ideilor religioase“ prezintă religiile Chinei antice, brahmanismul și hinduismul, budismul, religia romană, religiile celtice și germanice, iudaismul, religiile epocii elenistice și cele iraniene, până la apariția creștinismului.
Volumul al treilea al „Istoriei credințelor și ideilor religioase“ continuă, de la Sfântul Augustin până în epoca Luminilor, istoria religiei creștine începută în volumul precedent.
În aprilie 1983, când scria prefața celui de-al treilea volum al operei sale monumentale, „Istoria credințelor și ideilor religioase“, Mircea Eliade anunță o modificare în planul general al lucrării, lăsând pentru un ultim tom capitolele privitoare la religiile Chinei și ale Japoniei, prezentarea religiilor arhaice și tradiționale din America, Africa și Oceania, precum și o secțiune de încheiere, despre creativitatea religioasă a societăților moderne.
Lucrare de referință, „Dicționarul religiilor“ integrează în prezentarea religiilor ipoteze metodologice cognitive novatoare, combinând acuratețea lor cu accesibilitatea textului.
De la începutul anilor ’80, Ioan Petru Culianu, invitat să colaboreze la lucrări colective de referință din zona studiilor religioase, își creează modalitatea specifică de a ordona și distila, în texte sintetice, deopotrivă elementele unei vaste cunoașteri și propriile propuneri teoretice.
Maestru al unei spiritualități pierdute și critic acerb al modernității laicizante, Rene Guenon realizează în acest eseu concentrat o comparație bine structurată între cele două registre permanent aflate în conflict în istoria omenirii: autoritatea spirituală și puterea temporală.
